Răspândirea sericiculturii în România
Index articol |
---|
Răspândirea sericiculturii în România |
Răspândirea sericiculturii în România - pagina 2 |
Despre creşterea viermilor de mătase şi producerea firelor de mătase naturală, îndeletnicire străveche în România, se spune că dacă s-ar valorifica toate condiţiile existente la potenţialul lor maxim, aceasta ar echivala cu o adevărată „mină de aur” inepuizabilă.
În acest sens, specialiştii apreciază că pentru creşterea producţiei de gogoşi de mătase este necesară nu numai punerea în valoare a condiţiilor pedoclimatice ale tării noastre, favorabile pentru dezvoltarea sericiculturii, cât mai ales reactualizarea acestui bun câştigat de sute de ani: tradiţia borangicului românesc.
Primele preocupări legate de cultivarea duzilor şi creşterea viermilor de mătase au apărut în ţara noastră în secolul XIV, mai întâi în Transilvania (anul 1348) şi apoi în Banat. în Moldova şi Muntenia, sericicultura a fost introdusă de către turci, în secolul XVIII. De la Turci ne-a rămas cuvântul borangic (rezultat din cuvântul turcesc „buriincuk"), denumire veche pentru mătasea naturală, care de fapt reprezintă fir nerăsucit, rezultat prin tragere de pe gogoşile viermilor de mătase. Practic, sericicultura a început să se răspândească mai mult în ţinuturile româneşti în secolele XVII şi XVIII, deşi există păreri că plantaţiile de dud şi creşterea viermilor de mătase au constituit preocupări mult mai vechi. |
Fără îndoială că, multă vreme, aceste preocupări au fost neorganizate şi se practicau la scară mică.
În Transilvania şi Banat sericicultura a pătruns din Apus şi în special din Italia, unde această îndeletnicire era deja bine cunoscută şi dezvoltată. Dezvoltarea sericiculturii în Banat era favorizată de climatul potrivit creşterii duzilor în această parte a ţărilor româneşti şi în mod suplimentar de „legile" date de împărăteasa Imperiului romano-german, Maria Tereza (1740-1780), în perioada anilor 1764-1765, prin a căror aplicare multe şosele au fost plantate cu duzi, pe ambele părţi.
Trebuie subliniat faptul că în secolul al XIX-lea au apărut publicaţii (cărţi, articole), prin care se aducea la cunoştinţa unui public mai larg, necesitatea dezvoltării sericiculturii şi avantajele ei. Un exemplu în acest sens îl constituie traducerea în 1823 a cărţii lui Ludovic Mitterparcher, intitulată „învăţătură despre cultura sau creşterea duzilor şi a viermilor de mătase". Tot în anul 1823, Ioan Tomici a publicat în Transilvania o lucrare ce trata despre agricultură şi creşterea viermilor de mătase. De asemenea, în anul 1846, în gazeta „învăţătorul satului" se publicau articole prin care se dădeau indicaţii privind înmulţirea duzilor şi creşterea viermilor de mătase. Un an mai târziu, deci în 1849, Petrache Poenaru (1799-1875), unul din redactorii foii „învăţătorul satului", a publicat în Bucureşti o carte despre sericicultură, în care subliniază importanţa plantării duzilor şi creşterii viermilor de mătase. în acelaşi an s-a tipărit o altă carte în Bucureşti intitulată „învăţătură pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătase, adunate şi întocmite pe clima ţării româneşti de la clucerul şi cavalerul Petru Poenaru".
În scopul răspândirii sericiculturii, s-au luat unele măsuri şi în Moldova, ca cea din anul 1845, prin care s-au distribuit gratuit de către stat, un număr de 60 000 duzi, care au fost plantaţi în sate din sudul provinciei.
Este de menţionat şi preocuparea destul de veche, de înfiinţare de pepiniere şi plantaţii de dud şi importarea de ouă de viermi de mătase, din specia Bombyx mori, din ţări cu sericicultură dezvoltată, ca Franţa, Italia sau chiar Japonia. Astfel de pepiniere s-au organizat la Pantelimon, iar mai târziu, în anul 1864, s-au înfiinţat alte pepiniere de duzi, la Iaşi, Brăila, Giurgiu şi în Bărăgan, pentru fiecare acordându-se suprafeţe însemnate de teren.
Acestea distribuiau gratuit puieţi de dud şi ouă de viermi de mătase, importate. La începutul secolului XX s-au organizat primele staţiuni mici destinate obţinerii şi selecţionării ouălor de viermi de mătase. După primul război mondial, care a perturbat şi în România în mare măsură organizarea şi dezvoltarea sericiculturii, s-a reluat această activitate prin înfiinţarea de noi regiuni sericicole, ca cele din Orşova şi Lugoj. în oraşul Lugoj s-a organizat şi o fabrică de prelucrare a mătăsii naturale, care funcţionează şi astăzi sub denumirea de „Societatea Comercială Filseta S.A.", ca un rezultat al extinderii sericiculturii în această regiune a ţării. |